Pictura murala

Scurt istoric

Pictura murala este o lucrare de arta cu caracter permanet, aplicata direct pe suprafata unui perete sau tavan, incorporand armonios toate elementele arhitecturale.

Pictura murala eate una dintre cele mai timpurii forme de manifestare artistica, existand inca din preistorie, mai precis din paleolitic, unde oamenii acelei ere comunicau scrijelind stancile si peretii pesterilor. Se pare ca cea mai veche pictura murala a fost descoperita in sudul Frantei in pestera Chauvet Cave din regiunea Ardèche, si dateaza din jurul anului 30000 i.Hr. Multe picturi murale vechi au supraviețuit în mormintele egiptene (aproximativ 3150 i.Hr.), in palatele minoice (1700-1600 i.Hr.) si în Pompei (aproximativ 100 î.Hr. - 79 d.Hr.). Arta minoica se inspirata in mare parte de natura. Artistii acelei perioade preferau tehnica numita fresca, prin care se intelege un perete preparat cu o tencuiala umeda peste care se picteaza propriu-zis cu pigmenti solubili in apa. Pigmentul este mai apoi absorbit de tencuiala umedă facand ca pictura sa reziste in timp, chiar afectata de intemperii. Deasemenea incepand cu anul 1700 i.Hr, picturile murale devin o parte importanta a culturii asiatice.

Apogeul picturii murale a fost atins in Renastere, cand artisti precum Michelangelo, Paolo Uccello, Piero della Francesca, Fra Angelico ,Filippo Lippi, Sandro Botticelli, Raphael si nu in ultimul rand Leonardo da Vinci si-au desavarsit opera.

Odata cu dezvolatrea societatii arta murala a luat amploare, devenind un simbol al puterii si al luxului. In contextul actual, pictura murala are o mare raspandire si aplicatii. Pe langa valoarea vizuala pictura murala este uzitata in a transmite mesaje de natura social-politica, religie si altele. Adesea, efectele vizuale sunt o atracție pentru a atrage atenția opiniei publice asupra problemelor sociale.

In secolul XX are loc reinventarea picturii murale, datorita unor artisti de origine mexicana precum Diego Rivera, David Siqueiros si José Orozco. Spre deosebire de perioada Renasterii noul curent manifestat intre anii 1920-1930 atingea subiecte politice.

Daca in trecut picturile murale erau realizate in scop religios sau politic, in prezent pictura murala este realizata de obicei in scop pur estetic. Chiar daca pictura murala este un element definitor bisericilor sau a altor institutii, aceasta incepe sa fie din ce in ce mai populara si in interiorul locuintelor personale, baruri, restaurante si a diverselor spati publice devenind o parte importanta a design-ului interior. Picturi murale pot avea un impact dramatic conștient sau inconștient, asupra atitudinii trecatorilor, atunci când apar lia zonele in care oamenii traiesc si lucreaza, imbunatatind la nivel estetic viata cotidiana.

Fiecare individ care doreste sa-si transpuna personalitatea propriei locuinte sau local poate apela la pictura pe perete pentru un rezultat unic. Pe langa aspectul estetic, picturile murale realizate in spatii private pot crea efecte vizuale de exceptie in care privitorul sa se simta relaxat. Avand un mare impact vizual, picturile murale pot fi realizate si in scop publicitar. din ce in ce mai multi proprietar de baruri, cafenele sau restaurante apeleaza la aceasta metoda pentru atragerea clientilor.

Pictura de sevalet

Pictura de sevalet reprezinta o  ramură a artelor plastice care interpretează realitatea în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfășurate pe un panou mobil.Aceasta poate fi realizata in diferite tehnici, printre cele mai cunoscute se inumara tehnica picturii in ulei, cea a picturii in culori acrilice si cea pe baza de culori temperea, guase sau aquarele.Suportul pe care se aplica aceasta poarta numele de panou mobil si de regula este constituit din materiale precum panza intinsa pe sasiu, carton, lemn preparat sau coli de hartie.

   Pictura de sevalet se extinde ca disciplina in randul artelor plastice  odata cu aparitia tehnicii picturii in culori de ulei.Acesta din urma a rezultat din tranzitia picturii olandeze timpurie din nordul Europei catre partea centrala in perioada secolului XV urmand apoi sa isi atinga apogeul in perioada renasterii inlocuind astfel celelalte tehnici de pictura dezvoltate pana atunci

   In prezent pictura de sevalet acopera o gama variata de subiecte precum: portertul, peisajul, natura statica, compozii cu personaje sau abstracte si multe altele.Procesul de realizare a unei picturi începe adesea cu schițarea subiectului pe pânză cu cărbune sau vopsea diluată. Vopseaua în ulei este de obicei amestecată cu ulei de in, alcooli minerali și alți solvenți pentru a obține o culoare mai subțire, cu timp de uscare mai scurt sau mai lung.

   În mod tradițional, culoarea este aplicată cu ajutorul unei pensule, dar se mai folosesc și alte tehnici, cum ar fi aplicarea cu cuțitul de paletă sau cu alte instrumente. Vopseaua în ulei rămâne umedă o perioadă mai lungă de timp decât oricare altă vopsea, ceea ce permite artistului să modifice culoarea, textura sau forma figurii.

   O alta tehnica ce deserveste pictura de sevalet este cea a picturii pe baza de pigmenti acrilici.Acesta spre deosebire de tehnica picturii in culori de ulei foloseste ca liant apa si se usuca mai repede oferind posibilitatea artistului sa revina cu un strat nou de vopsea peste altul recent pus, mult mai usor.Acesta la fel ca si pictura in ulei poate fi realizata cu succes pe o gama variata de suporturi.

   Pictura de sevalet a fost si este practicata de catre artisti inca din perioda Evului Mediu inr-o multitudine de stiluri ce au dat nastere multor curente artistice marcate de istorie prin texte care vorbesc despre imagini ce reflecta oglida a societatii contemporane .

Istoria Arhitecturii

Arhitectura, ca toate artele, s-a dezvoltat dependent de perioadele istorice pe care le-a traversat.
Astfel, a reprezentat si continua sa reprezinte o reflectie a planului social , economic, politic si tehnologic a timpurilor sale,
 intr-un anumit cadru geografic.  Exemplele pornesc de la menhirele preistorice, templele antice sau
constructiile romanice si gotice ale Evului Mediu.  Totodata, in contextul unei ierarhizari sociale,
 manifestata inca din epoca agrara, arhitectura are si rol de reprezentare, evidentiind diferentele sociale.

Revelatia Renasterii a constat in plasarea omului in centru lumii, fapt ce a influentat si arhitectura,
largindu-i domeniul catre o practica mai mare a edificiilor laice. Renasterea in arhitectura incepe aproximativ in sec. XV si
reprezinta o reintoarcele si rintepretare a artei si culturii Antichitatii greco-romane. Spatiile nou formate
reprezinta un rezultat al unei gandiri riguroase, avand la baza reguli geometrice, simetrie, proportii si ritm.
Dintre arhitectii reprezentativi ai diferitelor etape ale Renasterii se numara Filippo Brunelleschi, Bramante,
Michelangelo sau Andrea Palladio. In paralel cu formele si compozitia edificiilor, in mod evident au fost influentate
si spatiile interioare. Astfel, ele  s-au transformat in Renastere in spatii cu dimensiuni mai mari, afisand o preocupare pentru
imagine si fiind bogat ornamentate cu picturi si stucaturi.

Opus Manierismului rafinat de la sfarsitul Renasterii, in sec. XVII in Italia, s-a conturat stilului Baroc,
initiat si folosit de Biserica Romano-Catolica pentru a transmite mesaje mult mai clare prin folosirea unor
 simboluri usor de descifrat. De asemenea, exuberanta spatiului reprezenta si o modalitate de a expune puterea
clericilor sau aristocratica. Astfel, spatiile  au devenit mai opulente, crescand progresiv in grandoare si generand
 emotie prin modul de utilizare al luminii si umbrelor. O prezenta putenica a barocului se transmite si in Franta,
 unde cunoaste o desavarsite sub domnia lui Ludovic al XIV-lea.

Prin interpretarea edificiilor lui Andrea Palladio, cat si a tezei lui teoretice, stilul sec. XVIII s-a indreptat
catre Clasicism, optand astfel pentru o imagine mai sobra si renuntand la multitudinea detaliilor. Un factor important
a fost si descoperirea ruinelor de la  Pompeii si Herculaneum, ceea ce a determinat si o schimbare in amenajarea interioara a camerelor,
 ele reiterand acum un interior roman, avand decoratiuni mai aplatizate, mai luminoase, pictate in culori monocrom.
La inceutul sec. XIX, in America de Nord, avand ca sursa de inspiratie edificiile lui Andrea Palladio, a luat nastere Stilul Federal.
 Concomitent,  in Europa, Franta, utilizand modele clasice grecesti si romane contureaza stilul Empire.
O interpretare simplificata a acestui este Biedermeier in Germania, care a reprezentat un stil al clasei de mijloc in continua urcare,
 datorata sporirii industrializarii.

Un punct de cotitura important in istoria arhitecturii il reprezinta anul 1851, momentul Expozitiei Internationale ce a avut loc
in Londra si unde s-au concentrate marile descoperiri generate de Revolutia Industriala, reprezentatnd astfel un elogiu adus progresului.
 Constructia realizata special pentru acest eveniment a fost Crystal Palace. Edificiul in sine are valoare mai mult de manifest,
 decat estetica, reprezentatand momentul nasterii arhitecturii moderne, printr-o practica ce avea sa se numeasca “arhitectura inginerilor”.
 Revolutionare erau materialele folosite, respectiv fierul forjat si sticle in suprafete mari. In cadrul
acestei expozitii s-a facut remarcat si Michael Thonet, care aici si-a capatat renumele international prin
castigarea unei medalii de bronz. De asemnea, prin deschiderea unei fabrici in Viena, Thonet a initiat producerea
in masa a piselor sale de mobilier.

La sfarsitul secolului XIX apare stilul Art Nouveau, care a opus istoricismului Neoclasic rationalismul,
 ca instrument al esteticii si astfel face tranzitia catre modernism. Henry van de Velde, reprezentant de
origine belgiana al miscarii, sustinea ca ratiunea ne ajuta sa intelegem ce forma se potriveste cel mai bine scopului pe care il serveste.
 De asemenea, accentul era pus si pe material, a carui proprietate intrinseca era negata pentru a fi dezvaluita prin punerea sa in opera.
 Design-ul interior al spatiilor Art Nouveau isi avea sursa de inspiratie in natura, rezultand forme organice caracterizate prin
linii curbe si dinamism. Miscarea a facut uz in egala masura si de simbolism, atat in generarea formelor arhitecturale,
 cat si in artele aplicate. Frescele decorative ale lui Gustav Klimt ( reprezentant al Seccesion, miscarea vieneaza a Art Nouveau-ului)
 erau adevarate episoade narative transpuse in pictura.

Arhitectura moderna si-a conturat principiile, atat teoretice, cat si practice, prin negarea istoricismului si
convingerea ca functiunea este cea care trebuie sa determine forma. Forma trebuia sa fie pura, renuntand la ornamente si detalii  inutile.
 Reprezentat al scolii de la Chicago, Louise Sullivan, considera ca forma trebuie sa descrie functiunea unei cladiri,
la fel cum si in natura exista o forma proprie pentru fiecare obiect, care ne transmite ce reprezinta acel lucru.
Sintagma “form follows function “ a devenit un principiu ce avea sa influenteze arhitectura urmatorilor zeci de ani.
  Adolf Loose, convins de aceleasi idei, neaga ornamentul, sustinand ca este o risipa de efort, material si capital.
 Eseul sau, „Ornament si Crima”, a avut un impact puternic asupra modernismului.

Probabil cel mai important nume al Miscarii Moderne este arhitectul Le Corbusier.
Promovand  evolutia tehnologica si productia in masa, a nascut conceptul de „masina de locuit”.
Prin generarea Modulorului, design-ul sau se subordona dimensiunilor necesare si suficiente omului in activitatile sale.
 Un rol important il joaca si  in crearea spatiului interior, a carui eleganta rezulta din considerentele structurale.
 Initiator al planului liber, dar si al fatadei cortina ( doua dintre cele cinci principii ale arhitecturii enuntate de Le Corbusier),
 spatiul interior capata autonomie, nemaifiind un rezultat al strictetii structurale. Totusi, critica adusa design-ului
 modernist functionalist este ca se adresa „omului tip”, fiind astfel supus standardizarii.

Tributari modernismului sunt si arhitecti precum Tadao Ando sau Louis Kahn, care, utilizand lumina ca material de constructie
si profitand de eleganta betonului aparent, au reusit sa construiasca adevarate capodopere arhitecturale in a doua jumatate a sec. XX.
 Acestia, prin lucrarile sale s-au incadrat pe filonul minimalismului, caracterizat cel mai bine de sintagma „less is more”
( Mies van der Rohe). Astfel, elementele utilizate se reduceau la cele strict necesare sau, precum in conceptia lui Mies van de Rohe,
 un lucru putea indeplini mai multe sarcini ( realizarea unei podele care poate servi si ca sursa de incalzire).
Influenta acestei miscari asupra design-ului interior a generat spatii aerisite, cu mobilier putin, acesta avand linii simple,
 geometrizate. Mobilele masive sunt inlocuite cu cele suple, creandu-se astfel un efect de transparenta.
O influeta majora in generarea minimalismului a avut-o miscarea olandeza De Stijl, fondata de Theo van Doesburg si Piet Mondrian.
 Un exemplu edificator de arhitectura al principiilor acestui stil este casa Rietveld Schröder, proiectata de arhitectul Gerrit Rietveld.
 Aceleasi principii de compozitie se regasesc si in mobilierul realizat de acelasi arhitect, care se defineste prin linii si
volume simple, geometrizate si culori primare – cel mai bun exemplu este scaunul Red Blue.

In fata geometrizarii modernismului functionalist, reactiile au aparut in a doua jumatate a secolului XX,
cand arhitecti precum  Eero Saarinen, Alvar Aalto sau Oscar Niemeyer au pus in practica principiile moderniste,
 facand uz si de elemente organice, realizand o arhitectura mai umanizata. Mobilierul proiectat de E.
Saarinen a castigat competitia internationala „Designul Organic în mobilarea caselor” din 1940,
iar in anii ce au urmat ideile lui Saarinen au revolutionat istoria design-ului sec. XX.
Dintre scaunele sale celebre se numara “Womb”, “Grasshopper” sau “Tulip”.

In replica miscarii autosuficiente a modernismului, postmodernismul judeca entitatile ideale dupa principii ale fragmentarii,
 consumismului si decontructiei. Postmodernismul, o miscare „neo-eclectica”, face uz de elemente decorative pe care le reinterpreteaza,
fiind caracterizat de catre modernisti drept kitsch. Astfel, ornamentul se reintoarce pe fatada si se renunta la ideile de standardizare.
 
Importanta este miscarea deconstructivista, ale carei principii se distanteaza totusi de cele postmoderne.
Ea neaga recurgerea la ornament si concepe forme care dizloca si distorsioneaza elemetele arhitecturale,
 sugerand volume ne-euclidiene. Arhitectul Peter Eisenman a adus un aport important acestei miscari prin
constructii remarcabile, care au sfidat prototipurile.
Arhitectura contemporana insa nu reuseste sa se indentifice cu un anume stil, fiind intr-o criza indentitara.
 Influente ale miscarii ecologice se resimt prin cautarea unui confort obtinut cu resurse minime, utilizand materiale si
combustibili fara un impact major asupra mediului ( materiale reciclate, energie solara). Cu toate acestea,
tendintele nu sunt focusate in mod exclusiv pe o astfel de abordare.
Design-ul contemporan renunta in mod cert la ideea productiei de masa, iar intentia este de a obtine elemente unicat cu minimul
de efort si resurse. Ideea este valbila si in ceea ce priveste design-ul interior, unde fiecare spatiu amenajat trebuie sa se
plieze pe modul de viata si necesitatile persoanelor care-l utilizeaza. Astfel, rapunsurile sunt multiple, corespunzand in parte
 fiecarei solicitari. Estetica futuristica a arhitectilor precum Zaha Hadid propune atat obiecte singulare de arhitectura ( landmark-uri),
 dar merge pana la a caracteriza si design-ul de produs. Arhitectura fluida si organica se regaseste si in piesele de mobilier
si chiar de incaltaminte pe care Zaha Hadid le promoveaza.
Acest lucru este posibil intrucat arhitecturii contemporane nu ii lipsesc mijloanele tehnologice pentru a contura orice expresie a sa,
 fie ea reala sau virtuala. In procesul premergator construirii, proiectele pot fi vizualizate in mod foto-realist prin randari
 3D sau animatii. Faptul in sine reprezinta o resursa a imaginatiei, dand frau liber oricarei idei sa se concretizeze.